Nihil Sine Deo

Eram fericit.Stiam ca o sa plec sus…pe munte, colo sus la doua mii si ceva de metrii. Stateam pe balcon, iar prin fumul tigarii, parca desluseam ceata vartoasa din munti. Imi aduc aminte de cuvintele lui F. Nietzsche(Eche Omo)”poti sa respiri alaturi de mine aerul tare al inaltimilor?!” Era retoric si imi era frica, dar o frica solemna, mandra si intensa si totusi eram fericit.

Prin geamul lateral prafuit al acelui pseudo-autocar, ochii mintii cugetau intens, imens si fara sens, la pacea de pe Ineu, la lumina obscura a vailor, la singura raza de soare tasnita din norii negrii, la regasirea mea acolo sus…unde  Dumnezeu e mai aproape si il simti cu tine si in tine.

Ajungem sus la Valea Blaznei; sunt nerabdaret sa imi instalez cortul, (nu am fitze de Buftea, cu camera incalzita si pat matrimonial, cu jacuzii si vedere la mare..nu…daca sunt la munte atunci, fara echivoc , este rustic si voi manca cu lingura, fie ea si de lemn), sa verific locatia sa caut lemne(just in case), sa imi anin chitara in batul cortului si sa stau intins pe iarba grasa..de munte. Acum incep sa simt muntele, sa simt pacea exterioara, sa ma caut pe mine insumi.(Filozofia a plecat de la Heraclit care si-a inceput expunerile prin expresia:”M-am cautat pe mine insumi” si a trecut de la filozofia cosmogonica la cea antropomorfica.Wahahaha …ce urat vorbesc, scuze).

Mancam, beam si cantam la chitara…iar pacea noptii imi dadea o voiciune in glas, un plans al chitarii, un tipat al iubirii eterne, acolo sus, unde ingerii sunt mai aproape(Imi aduc aminte de un tricou al unui amic..care avea un mesaj:” every  person has his own angel”…Mi-a placut..si parca auzeam glasurile lor, de acolo..de sus…aici ..langa noi…).

Am plecat. Ineul era atat de departe, dar..totusi atat de aproape. Alergam catre el si o lacrima imi sfarteca obrazul drept…Sinteam ca nu o sa pot…simteam ca o sa pierd…Era deja orele 10, si eu eram doar pe Cobasel, trist, insa am ramas in coada lor, ca sa pot privi, sa pot iubi, sa pot canta, ca sa pot tipa si sa fiu..de multe ori..singur.

Il vedeam… mai erau doar 2 ore de mers si am tradat, mi-am calcat pe propriul tel, ca sa ii ajut pe altii mai slabi, sa nu ramana in urma si sa se piarda in munti. Am fost Baraba. Nu am fost geniul din” Noapte de Decemvrie “ a lui Macedonsky.NU. Am fost Dalila…trist…

Am luat-o pe alt traseu, ocolitor si tampit si Ineul meu… disparea..si sufletul meu…plangea si trupul meu plangea pentru ca ploaia nemiloasa de munte, musca din noi si bocancii mei ma imploreau sa ii las liberi…Si Ineul..constientizam ca este in spatele meu, tot mai departe si mai departe…

Seara, la foc,chitara mea, plangea…si ar fi vrut sa fi fost auzita acolo sus..la doua mii si ceva de metrii, dar am tradat-o. Data viitoare, poate…hm…